Filcai

ROMANIAN VERSION

Liviu Alexa (născut în Bistrița, România, la 31 mai 1979) s-a pregătit să devină profesor de limba franceză, dar a ajuns în schimb jurnalist de investigații. A debutat în artă anul acesta cu prima sa expoziție personală de pictură, intitulată „Noi suntem Apocalipsa”, și a surprins publicul cu o altă latură a personalității sale, mult mai puțin cunoscută și profund neașteptată.

A doua sa expoziție personală — Filcǎi — are propria ei poveste surprinzătoare.

„Inițial, voiam să mă concentrez pe o poveste centrată pe ‘demoni’, dar apoi mi-a venit o altă idee. Era chiar sub nasul meu, în propria bibliotecă: cărțile de tarot desenate în anii ’80 de magnificul Dalí”, spune Alexa.

Povestea din spatele acestui demers artistic remarcabil merită cunoscută. Totul a început cu o propunere venită de la Hollywood pentru filmul James Bond din 1973, „Live and Let Die”, unde producătorii aveau nevoie de un pachet spectaculos de cărți pentru personajul Solitaire. Dalí a acceptat imediat, dar ego-ul său uriaș și cerințele financiare exorbitante i-au determinat pe producători să renunțe la el în favoarea altui artist.

Liviu Alexa a realizat că există în România — mai precis în Transilvania, celebrul „cartier general” al lui Dracula — un joc de cărți cunoscut, numit Filcǎi, jocul navetiștilor, jocul jucat la înmormântări sau în cârciuma de cartier, unul care s-a bucurat de o faimă incredibilă în perioada comunistă.

„Se joacă și astăzi în multe familii, dar cumva acest joc de cărți mai… plebeu nu a trecut niciodată granițele Transilvaniei — este complet necunoscut în restul României. Este un joc foarte rapid, care cere atenție, muncă în echipă și noroc — un artefact subcultural, pentru că originile sale sunt remarcabil de interesante și, ca orice subcultură, prin imaginile create pentru cărțile de joc încă din perioada Imperiului Habsburgic, a funcționat ca o formă de rezistență împotriva dominației austro-ungare.

Obsesia mea este aceasta: ca acest joc — Filcǎi— să nu dispară din memoria socială. Așa că am decis să îi dedic munca și inspirația mea și să redesenez întregul pachet de 20 de cărți sub formă de picturi, imaginând personaje noi pentru ele — un amestec de povești cu eroi decrepiți, zei uitați, regi moderni și chiar figuri mitologice din basme pe care până și tu le-ai uitat, nemaivorbind de copiii noștri care nu mai citesc nimic. Este semnul meu modest de respect pentru rădăcinile modeste pe care le am și pe care mulți dintre voi le aveți”, spune artistul.

Filcǎi - un artefact subcultural cu rădăcini incredibile

E un joc foarte alert, care cere istețime, spirit de echipă, noroc, un joc ce și-a creat un lexic aparte: tromful, huda, legatul, sluga, stăpânul, frișul, crăița, un artefact subcultural, fiindcă originile sale sunt foarte interesante și, ca orice subcultură, prin desenele imaginate pentru cărțile de joc încă de pe vremea Imperiului Habsburgic a fost un soi de rezistență la adresa dictaturii austro-ungare.

Povestea cărților de joc este strâns legatǎ de opera lui Friedrich Schiller – „Wilhelm Tell”. 

Marele poet romantic Friedrich Schiller a scris în versuri mitul fondator al Elveției: legenda lui Wilhelm Tell. Pentru Țara Cantoanelor, aflată sub stăpânire habsburgică, libertatea era un vis de neatins. Până într-o zi, când Wilhelm Tell i-a dovedit pârcălabului Gessler (Hermann Geszler, demonicuI Guvernator Imperial) că este cel mai bun și cel mai curajos arcaș al întregului ținut.

Sigur pe brațul și pe ochii săi de vultur, provocat de stǎpânul sǎu, Wilhelm Tell a scos săgeata din tolbă, și-a încordat arcul şi a țintit perfect în mărul aflat pe capul fiului sǎu. Acesta a fost primul pas către eliberarea Elveției de sub jugul habsburgic.

Era vremea de dinaintea Revoluției de la 1848, când se manifestau puternic sentimentele anti-habsburgice, iar Wilhelm Tell, eroul cu origini elvețiene, era un simbol al acestei lupte. 

Un pictor maghiar, József Schneider, a desenat cărțile de joc despre care vă vorbesc în jurul anului 1835, la Budapesta.

Dacă ar fi desenat personalități cu nume maghiare, jocul nu ar fi trecut de cenzură. 

Jocul a avut un succes fulminant, răspândindu-se în tot spațiul Imperiului Austro-Ungar, dar și în Germania. A „murit” o perioadǎ destul de lungǎ, dar a reînviat în condiții misterioase în Transilvania comunistǎ, cel mai probabil ca o soluție anti-plictisealǎ a muncitorilor navetiști care stăteau ore în șir pe tren sau în gări.