Pune-ți jacheta

de Andrea H. Hedeş

Trăim, vrem nu vrem, conștient sau nu, într-o lume care, deși haotică, desenează pătrățele în care așază și etichetează ființa umană. În momentul etichetării — de cele mai multe ori prin tag-uri lipsite de profunzime — individul se pierde; devine un anonim într-o serie, un element dintr-un lung șir de „oarecare” a căror personalitate pare să nu fi existat sau, dacă a existat, n-a contat. În limbajul noilor generații, aceștia sunt NPCs.

 Ce se întâmplă însă când, rareori, apare câte un ins care nu-și mai încape în pătrățică? Un spirit care nu poate fi etichetat și care refuză traiectoria comună, familiară și, prin aceasta, liniștitoare? Dacă acest „ins” este femeie, e privită ca o „vrăjitoare a dracului”; dacă este bărbat, e considerat un nebun (genial) scandalos. Nu doar gura lumii, ci și confreriile reacționează visceral. Însă cel mai dureros pentru ceilalți este atunci când outsider-ul are succes.

 E ca în pilda cu gura lumii: „Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Mergeau pe lângă animal, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire: «Ce oameni proşti! Îşi rup încălţămintea ca să nu uzeze potcoavele măgarului!»”. Continuarea o știți, sau o puteți bănui.

 Pe 12 februarie 2026, a avut loc vernisajul expoziției de pictură „Noi suntem Apocalipsa”, semnată de artistul Liviu Alexa. Cu această ocazie, au luat cuvântul prof. univ. dr. Lucian Nastasă-Kovács (managerul Muzeului de Artă Cluj-Napoca), prof. univ. dr. Ioan Sbârciu, artistul vizual Liviu Alexa, fiul acestuia, Ștefan Alexa — care a expus la rândul său — și muzeograful dr. Dan Breaz, în calitate de curator.

 Evenimentul a fost unul eclatant, remarcându-se nu doar prin elementul-surpriză — debutul neașteptat în artă al jurnalistului și scriitorului Liviu Alexa — ori prin vivacitatea percutantă a pânzelor expuse. Succesul a fost asigurat și de prezența unui public numeros (aproximativ 400 de persoane), dar mai ales de strategia impecabilă de receptare, desfășurată minuțios până la întâlnirea cu simezele Muzeului de Artă din Cluj-Napoca.

 Privind în urmă, observăm un mister perfect menținut. De-a lungul ultimului an, Liviu Alexa a oferit doar indicii discrete prin intermediul unui jurnal de călătorie prin importante muzee europene, etalând cu acel prilej impresionante cunoștințe de specialitate. La fel ca în literatură, unde scriitura de calitate reclamă lecturi solide și o bună stăpânire a istoriei literare, și în artă este nevoie de o bază teoretică profundă — fie și numai pentru a avea libertatea de a încălca regulile sau de a inventa unele noi.

 Discreția artistului a generat, după cum s-a putut observa, un orizont de așteptare impresionant. Curiozitatea, admirația sau câte o „sprânceană ridicată” au fuzionat într-o ascensiune verticală de bun augur — visul oricărui curator. Printr-o abilitate de a socializa, în plan real și virtual, ce ne trimite cu gândul la un Vivaldi în variantă postmodernă, Liviu Alexa a știut să își marcheze intrarea nu doar în lumea, ci și pe piața artei. Am insistat asupra acestor aspecte, adesea trecute sub tăcere, deoarece ele sunt la fel de vitale ca arta propriu-zisă. Maniera în care Liviu Alexa le-a gestionat aduce un suflu nou într-o lume marcată de rigiditate și, uneori, de păcatul snobismului.

 Ajungem, astfel, la lucrările propriu-zise. Adameva (primul draft), Un măr pe zi ține șarpele departe, Gabriel secătuit, Ultima zi a unei păsări inutile, Copilăria s-a terminat, Urmează emisiunea „Viața” sau Sfânta Emojiului, ocrotitoarea caracatițelor sunt câteva dintre titlurile care anunță pânze „cu puternic impact emoțional”. Lucrările sunt de mari dimensiuni, vibrante, izbitoare. Artistul recurge la simbol, însă unul imediat, nemediat, care se lasă înțeles dintr-o privire. Puterea revelatoare este totală. În semantica pânzei, sinecdoca funcționează direct: ea vorbește privitorului și îi penetrează forul interior, unde începe „să îl locuiască”. Subiectele și eroii lui Liviu Alexa sunt „adevărați”, fac parte din realitatea fiecăruia dintre noi sau, uneori, sunt chiar privitorii înșiși.

 Liviu Alexa reușește o alchimizare a plumbului nostru cel de toate zilele în meme ridicate la rang de artă. Lumea contemporană — palpabilă, vie, dureroasă — este transmutată în formă și culoare. Totuși, această translație nu trădează și nu ocultează realitatea; nu se retrage într-un Turn Babel de fildeș, ci îi vorbește, îi țipă celui din fața pânzei. Explozia de culori, etalată în tușe decise, aproape brutale, amintește de zâmbetul marilor actori de comedie sau, coborând în timp, de rânjetul bufonului — un zâmbet care maschează o privire gravă asupra lumii: „Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.” Tocmai de aceea, aceste lucrări sunt parabole, pilde și legende străvechi actualizate; de aici și miracolul prin care privitorul și arta intră, instantaneu, în rezonanță. Și începe, asemenea artistului, să simtă enorm și să vază monstruos. Pânzele semnate de Liviu Alexa posedă acea calitate esențială pe care o banană lipită cu bandă adezivă pe un perete nu o va avea niciodată: capacitatea de a genera emoție, nu ragebait. O emoție înaltă. Maniera în care tușele clădesc personajele — fie că e vorba de o figură centrală sau de un cuplu prins într-un permanent raport de forțe —, culorile strălucitoare care oferă relief și „înălțime” compoziției, dar și tema care învăluie privitorul într-un mod decisiv, crud și totodată senin, toate acestea obligă la introspecție.

 Este o confesiune de sine fără egal, un moment de nuditate sufletească pe care privitorul, probabil, nu l-a mai experimentat de mult. Este clipa în care acesta realizează că La commedia è finita! și că a participat la ceva ce transcende limitele unui simplu vernisaj, totul desfășurat sub bagheta unui nou Prete Rosso.