Liviu Alexa: „Îngerii mei fumează la check-in-ul de suflete”

Un urs polar în echipament de tenis servește cu un craniu pe post de minge. Un înger cu o singură aripă fumează plictisit lângă avionul care duce sufletele la check-in. În lumea artistului Liviu Alexa, asta e normalitatea. Jurnalistul care a scotocit aproape 30 de ani prin corupția românească pictează de mai puțin de un an și are deja patru serii, dintre care două sunt sold-out. N-are școală de artă, nici nu vrea să fie cunoscut pentru un anumit stil. Stilul lui însă e evident: își pictează sufletul cu bune și rele.

Ați văzut sute de galerii și foarte mulți artiști în ultimii zece ani. Ce căutați în pictură, dacă nu reprezentarea?

Liviu Alexa: Lumea asta a artei e o lume ciudată: există artiști care pictează imagini și există artiști care încearcă să construiască o lume, pânză după pânză, sculptură după sculptură, colaj după colaj.
Pentru mine, pictura a devenit, într-un timp destul de scurt, mai degrabă o problemă de gândire decât una de reprezentare. Nu mă mai interesează să reproduc realitatea, după cum nu vreau nici să inventez pur și simplu imagini spectaculoase.
Cred foarte mult că pânzele mele trebuie să conțină o idee și să producă o stare. Dincolo de ceea ce se vede efectiv pe suprafața unui tablou, ele trebuie să vă vorbească despre o trăire. Poate despre frică, poate despre abandon, depresie, tandrețe, moarte, sexualitate, memorie sau ratare. Habar n-am, niciodată nu mă gândesc în mod special la ceva. Pânza și culorile sunt numai corpul vizibil al unei experiențe care începe în altă parte, undeva în mine. În trecutul meu, în coșmarurile mele, în bucuriile mele. Sau în epifaniile de doi lei ori în cele profunde pe care le am când fumez o țigară sau stau pe budă.

Criticii vor vrea să vă pună într-o categorie. Dacă ar trebui s-o faceți singur, care ar fi aceea?

Liviu Alexa: Nu știu în ce categorie poate fi așezată arta mea. Dacă o fi neoexpresionism sau suprarealism, dacă o fi grotesc sau poate puțin din libertatea artei unui outsider. Dacă discutăm însă despre găsirea unei formule, aș zice că sunt undeva în dreptul unui neoexpresionism narativ-simbolic. Deși sunt mai obișnuit cu cuvintele simple și atunci o să vă spun că eu încerc un realism al imposibilului cotidian.
De ce zic asta? Fiindcă în tablourile mele imposibilul este perfect, este firesc.

Un urs polar care servește cu un craniu poate fi citit și ca șoc gratuit. Unde e granița dintre sens și absurd de dragul absurdului?

Liviu Alexa: În lumea mea, tocmai întâlnirea dintre lucruri care în realitate nu au niciun motiv să se întâlnească este corectă. Să vină criticii să spună că pun împreună mitologia și consumerismul, sacrul și trivialul, tandrețea și grotescul, clișee din astea de trei lei. Pe mine nu mă interesează însă absurdul pentru absurd. Pentru mine, întâlnirea tuturor lucrurilor pe care le gândesc și le pictez trebuie să producă o fisură prin care să intre ideea. Cam ca un spermatozoid care caută nu un ovul, ci sensul.

Spuneți adesea că tablourile dumneavoastră pot fi „citite”. Cum se citește o pânză?

Liviu Alexa: Există un puternic caracter narativ al pânzelor mele. Privirea intră printr-un personaj sau printr-un obiect dominant și apoi începe să descopere alte întâmplări, alte indicii, alte contradicții. Căci, în universul lui Alexa, obiectele au drepturi egale cu personajele, devin relicve ale timpului nostru și atunci, cumva, fiecare tablou ajunge să funcționeze ca o mică mitologie autonomă.

Culorile nu au nimic de-a face cu realitatea. Ce fac ele, de fapt?

Liviu Alexa: Arta mea are mai degrabă o perspectivă afectivă decât una geometrică sau academică. Culorile mele participă la o dereglare totală a prejudecății ochiului. Nu există așa cum le vedeți în realitate, ele exprimă doar o temperatură psihică. E o contradicție pe care mi-o asum și pe care vreau s-o potențez, fiindcă trăim, până la urmă, într-o epocă în care catastrofa este consumată în același timp cu o reclamă, în care grotescul contemporan nu mai e negru, ci colorat și seducător.

Tot acest carnaval nu riscă să alunece în ironie pură?

Liviu Alexa: Pânzele mele au un miros de carnaval, dar nota de bază este melancolia. Iar melancolia este un ingredient incredibil de important pentru mine. Nu mi-aș dori niciodată ca lucrările mele să devină doar exerciții de sarcasm, fiindcă încerc mereu ca în mijlocul absurdului să introduc gesturi de tandrețe, de dependență, de vulnerabilitate sau de abandon. Personajele mele, fie ele obiecte, oameni sau creaturi inventate, locuiesc toate într-o lume dereglată, dar cumva continuă să se atingă, continuă să se caute și încearcă să se protejeze, ca și cum n-ar vrea să piardă ultimul rest de umanitate.

Ați venit spre pictură dinspre scris. Cât din scriitor a rămas în pictor?

Liviu Alexa: Am de mult timp un vocabular care traversează mediile mele de exprimare, dar nu vreau ca elementele lui să devină vreodată simple motive repetitive. Vreau să fie un alfabet personal. Obsesia mea pentru idei, pentru această posibilitate de a „citi” o imagine, se explică și prin faptul că am venit spre pictură dinspre scris. Pentru mine, întotdeauna ideea precedă imaginea și nu pot separa complet scriitorul de pictor, fiindcă am lucrat mereu cu aceeași materie primă: obsesii, amintiri, spaime, întrebări, isterii, fragmente de viață.
Așa am făcut cu seria „Violatorul de vrăbii”, în care, pentru prima dată, legătura aceasta devine explicită, căci seria își trage seva din propriile mele poezii publicate. Dar, atenție, nu încerc să le ilustrez. Ar fi prea simplu! Poezia mea este mai degrabă un zăcământ din care extrag o stare, o imagine mentală, o contradicție sau o rană și o pun într-un alt limbaj. Și atunci, deseori, un vers poate ocupa doi metri de pânză. O metaforă poate deveni un corp.

Patru serii în mai puțin de un an. Majoritatea artiștilor își caută o semnătură recognoscibilă. Dumneavoastră?

Liviu Alexa: În mai puțin de zece luni am pictat aproape 80 de pânze și am construit patru serii distincte: „Noi suntem Apocalipsa”, „Filcai”, „The daffodil lament” și „Violatorul de vrăbii”. Nu sunt variații ale aceleiași idei și nici o producție de serie în jurul unei formule găsite pe care s-o duc mai departe, s-o storc, cum se spune, și să-mi creez „stilul”.
Mor cu stilul ăsta. Nu vreau să am stil. Nu vreau să fiu comparat cu nimeni, nu seamăn cu nimeni, credeți-mă. Sunt Liviu Alexa, un cub Rubik omenesc, am multe culori și multe suprafețe. E foarte greu să mă „faci”. Când crezi că m-ai închegat, mă autodistrug și renasc cu noi culori sufletești.
Să nu mă înțelegeți greșit. Am un alfabet al meu și îl car cu mine de la o serie la alta. Dar alfabetul nu e stil. Stilul e o frază pe care ai găsit-o o dată și pe care o tot repeți pentru că se vinde. Eu vreau ca alfabetul să rămână, iar gramatica să se schimbe de fiecare dată.
Nu vreau să fiu recunoscut pentru „stilul Alexa”, ci vreau să încerc mereu, să dezvolt o altă mitologie, o altă serie de personaje, o altă temperatură, un alt nucleu conceptual.

Ritmul acesta ridică inevitabil o suspiciune: nu „ardeți” prea repede?

Liviu Alexa: În ultimele luni am alergat într-un maraton de tip speed al creativității. Deși, să știți, eu nu pictez repede pentru a termina. Dimpotrivă, stau enorm de mult în garaj. Nopți. Ore din nopți. Ore din zi. Încerc să împart timpul între meseria de jurnalist, cea de tată, cea de soț și cea de artist. Dar, da, cumva, am această foame de a picta. De a scoate din mine. Pentru că ideile îmi vin mai repede decât reușesc să le transform în pânze.
Și atunci se întâmplă de multe ori ca o pânză s-o provoace pe următoarea. De multe ori, o serie începe să se nască chiar în timpul alteia, așa cum se întâmplă acum cu noua mea obsesie, Mahabharata.
Poate să pară un festival al risipirii, dar vă spun că nu simt deloc că rezervorul se golește. Dimpotrivă.
Mai pot.
În continuare notez în iPhone sau într-o agendă de hârtie imagini, situații și lumi pe care vreau să le pictez.
Am 47 de ani, nu îmi permit luxul de a o freca, așa cum fac artiștii mai tineri. Nu îmi permit luxul de a mă izola de lume, sugând un gin cu spleen, ca să mă plângă fanii că sunt un damnat. Am familie, am responsabilități, am prieteni, am iubire față de viață. M-oi odihni în mormânt. Deși nici asta nu-i sigur: pe lumea cealaltă o să fiu la fel de ambițios.

Sunteți un jurnalist foarte cunoscut. Când un nume ca al dumneavoastră intră pe piața de artă și vinde repede, suspiciunea e inevitabilă: oamenii cumpără pânza sau numele?

Liviu Alexa: Ar fi ipocrit să spun că numele n-a contat. Mi-a deschis ușa, pe bune.
Dar numele e ușa, nu camera. Adică, no, te poate face să cumperi o dată, dar nu te face să-ți pui în sufragerie un înger care fumează și să te uiți la el în fiecare dimineață. Nu te face să revii pentru a doua pânză. Am deja cinci cumpărători care au revenit pentru a doua pânză.
Acum un an, toată lumea aștepta să vadă hobby-ul jurnalistului Alexa și să zâmbească pe sub mustață. După aproape un an, cu pânze care se vând la 12 sau 15.000 de euro bucata, cârcotașii nu mai zâmbesc pe sub mustață, ci clocotesc de invidie.
Răspunsul adevărat nu-l am eu, îl are timpul. Dacă peste cinci ani mai pictez și pânzele mele se vând unor oameni care n-au auzit în viața lor de mine, atunci am răspuns. Până atunci, pot doar să pictez.

Nu aveți școală de artă. Experții ar putea spune că limbajul dumneavoastră e încă în construcție.

Liviu Alexa: Sigur că este neobișnuit tot ce fac, mai ales că parcursul meu nu vine după ani de academie, ateliere și construcție metodică a unei cariere artistice. Am intrat în pictură direct, brutal, în felul meu nonconformist, dar n-am sperat nicio secundă că piața o să răspundă atât de bine la arta mea.
Habar n-am dacă limbajul meu artistic încă se construiește sau exista deja în mine, prin tonele de lecturi, prin situațiile de viață trăite, prin coșmarurile mele.
Pe multe dintre ele le țin minte. Nu este adevărat ce se spune, că uiți în următoarele zece minute un vis urât. Eu am sertare de vise urâte sau stranii și nu vreau să le pierd.
Dar nici aici nu mă judecați cu superficialitate, fiindcă nu-mi pictez tot timpul visele și nici coșmarurile. Pot picta tandrețe, memorie – pot picta toate acestea, mai ales că, din punctul meu de vedere, ele au încetat să mai fie separate.
Mi-am propus să pictez o lume imposibilă care, cu fiecare zi ce trece, seamănă suspect de mult cu a noastră.